Nicolas TRIFON | Balcanii Europei

Patria aromânilor?

„Aromânii, un popor a cărui patrie sînt Balcanii“ – sub acest titlu, cotidianul iugoslav Borba publica, în septembrie 1988, o serie de zece articole semnate de Radovan Tomasevic. Autorul nu era de origine aromână, dar ar fi putut să fie, avînd în vedere că numărul sîrbilor, macedonenilor slavi, albanezilor şi mai ales al grecilor de origine aromână depăşise de mult numărul celor care vorbeau aromâna sau păstrau o memorie precisă în această privinţă. În tot cazul, el „simţea“ iminenţa schimbărilor ce aveau să vină: implozia regimurilor comuniste şi apariţia conflictelor cu caracter naţional. Or, tocmai aceste schimbări vor permite aromânilor să reinvestească spaţiul public şi să dobîndească vizibilitate în Balcani. Profitînd de noile libertăţi, ei vor forma asociaţii, vor publica, vor vorbi, vor revendica... în acelaşi timp, ei vor deveni o miză în disputele cauzate de veleităţile de expansiune ale naţiunilor din regiune. Ţinuturile din Pind şi din jurul acestui masiv muntos care prelungeşte Alpii pînă în Grecia, unde ei trăiesc de secole, corespund nordului Greciei, sudului Albaniei şi Republicii Macedonia actuale.

Ei ridicau, astfel, o problemă la care răspunsul negativ părea să fie definitiv în Balcani: poţi să exişti, să-ţi cultivi propria limbă şi obiceiurile, să te prezinţi în alţi termeni decît compatrioţii tăi, fără să ai un stat al tău? Sau, dacă nu un stat protector, atunci măcar un statut naţional clar? Progresele pe plan democratic, combinate cu rolul Consiliului Europei – care, în 1997, a adoptat o rezoluţie prin care se recomanda statelor unde locuiau aromâni să sprijine limba şi cultura lor, ameninţate cu dispariţia –, aduceau, aparent, un început de răspuns la această întrebare. La faţa locului, iniţiativa a generat mai întîi confuzie. Apoi, reacţiile negative, duse uneori pînă la paroxism, au sfîrşit prin a eclipsa elanul de simpatie declanşat iniţial.

Vigoarea naţionalismelor, în ciuda consecinţelor dezastruoase ale războaielor aşa-zis etnice din fosta Iugoslavie şi a contextului mondial defavorabil, datorită globalizării, nu s-a dezminţit. Pentru a evalua ponderea lor, e suficient să reamintim că principalii corifei ai protestului contra „pretenţiilor“ aromânilor de a fi alceva decît membrii naţiunii majoritare sînt, deseori, ei înşişi aromâni. Pentru unii dintre ei, aromânii nu pot fi decît eleni (adică greci) vlahofoni; pentru alţii, ei sînt români, români cu atît mai merituoşi cu cît s-au întors în ţară după ce au rătăcit printre străini timp de un mileniu.

Încăpăţînarea de care dau dovadă anumiţi aromâni – pluralul incluziv trebuie evitat în cazul lor – de a se opune tendinţei generale apare astfel ca o anomalie, dacă nu ca o trădare. Faptul că aromânii împărtăşesc o limbă, o cultură, o istorie comună care nu se confundă neapărat cu aceea a naţiunilor printre care ei trăiesc, nu pare să aibă vreo incidenţă în raţionamentul expus de cei care susţin românitatea sau grecitatea aromânilor de pretutindeni.

Să recapitulăm: odată cu împărţirea Turciei europene, statutul de milet valah acordat de sultan în 1905, graţie mai ales intervenţiei României, a devenit caduc. Pacea de la Bucureşti din 1913 nu a consemnat existenţa aromânilor în Balcani, ei fiind pomeniţi ca cutovlahi nu în tratat, ci doar într-un schimb de scrisori între şefii delegaţilor. Ei au trebuit să aştepte proclamarea independenţei fostei republici iugoslave Macedonia, în 1991, ca să fie recunoscuţi ca „parte a poporului valah“ (del od vlaskiot narod). În Albania, ei nu sînt consideraţi ca minoritate naţională, ci ca „grup etnic“. Cît despre Grecia, ea continuă să nu recunoască minorităţile naţionale, constituţional turcii fiind, spre exemplu, „greci musulmani“. În România, situaţia e mai complexă, majoritatea aromânilor care şi-au păstrat limba provenind din familiile care au participat la colonizarea Cadrilaterului în perioada 1925-1932. Legislatorul a prevăzut, pentru recensăminte, posibilitatea de a te declara „aromân“ sau „macedoromân“. Cererea de recunoaştere ca minoritate naţională, care a stîrnit polemici acerbe, a fost respinsă. Discutabilă din multe puncte de vedere, ea nu era aberantă în contextul juridic românesc. O parte dintre cele 19 minorităţi naţionale recunoscute de Constituţie, albanezii şi macedonenii slavi spre exemplu, sînt mai puţin numeroşi ca aromânii, şi nu mai „autohtoni“ decît ei.

Multe schimbări au intervenit totuşi în ultimii douăzeci de ani, şi aromânii îşi manifestă azi public personalitatea, în bine sau în rău, fără complexele de odinioară şi fără să întîmpine aceleaşi rezistenţe. În ţările în care trăiesc, noile generaţii de intelectuali sînt din ce în ce mai puţin dispuse să reproducă discursul naţional indus în perioadele anterioare de şcoală şi de media.

Totuşi, oricare ar fi reticenţele multora dintre ei de a se plasa şi de a se defini pe terenul naţional, aromânii sînt tot mai adesea somaţi să se pronunţe asupra deciziilor care se impun, dacă vor să se asume şi să fie recunoscuţi ca membri ai unei minorităţi care, în mod inevitabil, va fi percepută în Balcani ca „naţională“. Dificultate suplimentară: ei nu au cum să se refere la un Stat şi la o naţiune anume. Mulţi dintre ei şi-au pus speranţe în noul curs european şi în posibilitatea de a inova în acest cadru. Realitatea arată însă că, dacă Balcanii intră în Europa, aceasta nu înseamnă că Europa şi valorile care îi sînt asociate intră şi ele automat în Balcani. Limba şi istoria aromânilor fac parte din nenumăratele daune colaterale ale rateurilor provocate de acest schimb inegal. Altfel spus, pentru moment, „Balcanii, patria aromânilor“ rămîne o ecuaţie imposibilă.

Nicolas Trifon este eseist. A publicat volumul Aromânii – pretutindeni, nicăieri, tradus din franceză de Adrian Ciubotaru, Editura Cartier, 2012.

Foto: L .Muntean 


2 comentarii 2820 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 470, 14-20 februarie 2013

Răspunsul dlui Nicolas Trifon

Formula ziaristului iugoslav citata în articol e o metafora care pune în lumina o realitate sui generis, prezenta aromânilor într-o regiune traversata de frontiere care separa mai multe state-natiuni si dificutatea cu care sunt confruntati aceia dintre ei care vor sa-si cultive împreuna « diferenta ». Fenomenul raspândirii aromânilor nu e nou si, în ultimele doua secole, aria prezentei lor nu a încetat sa se extinda. El se explica prin mobilitatea acestora care, la rândul ei, decurge din profilul lor ocupational legat succesiv de cresterea extensiva a oilor, de artizanat, de transport si de comert, cultivarea pamântului fiind traditional o ocupatie putin raspândita la ei. « Scurtul comentariu » adaugat de D. Piceava constituie în schimb un adevarat program national întocmit dupa modelul românesc, macedonenii din antichitate jucând rolul dacilor în formarea asa-zisilor « macedoneni armâni ». Nu cred ca Dilema veche est locul potrivit si nici acest început de secolul XXI nu este momentul cel mai fericit pentru a dezbate un asemenea subiect. Ma voi limita deci la câteva observatii provind «neadevarurile » care îmi sunt atribuite. Aromânii sunt atestati incepând cu sfârsitul secolului al X-lea în regiunea in care se gasesc pâna în zilele noastre comunele lor, regiune care corespunde nu numai Macedoniei dar si Epirului si Tesaliei istorice. Depre perioada care precede nu avem documente directe ci doar ipoteze mai mult sau mai putin plauzibile. Un lucru este sigur, daca lasam speculatile fanteziste în materie de etnogeneza, nimic nu ne permite sa afirmam ca aromânii, si numai ei, erau descendentii macedonenilor si numai a macedonenilor. Ceea ce este tot atât de sigur e ca în cele trei regiuni istorice citate, si în fiecare dintre ele, aromânii erau un popor printre alte popoare, concentrat mai ales în zonele muntoase greu accesibile. Daca termenul « macedo-români » pentru a-i desemna pe armâni si rrâmâni e un neologism folosit în perioada scolilor românesti din Imperiul otoman în ultima treime a secolului al XIX-lea, acela de «makedonarmânjlji » pomenit de D. Piceava este si el un exonim, nu mai putin politic, însa mult mai recent, introdus dupa 1989 de unii « makedoni », adica aromâni din România. Trebuie oare sa mai precizam ca, în Grecia, Republica Macedonia sau Albania, aromânii risca sa întâmpine anumite dificultati prezentându-se ca macedoneni ?

un scurt comentariu..

Un scurt comentariu la articolul

“Balcanii Europei  Patria aromânilor”?

de Nicolas Trifon

 

1. „Aromânii, un popor a cãrui patrie sînt Balcanii“, afirma Radovan Tomasevic, ne spune Nicolas Trifon.

a) Afirmatia de mai sus   cuprinde un adevãr insotit de un neadevãr. Aromânii, cum ne spun Românii sau Vlahii, cum ne spun grecii si slavii din Balcani, sau Armânjlji ( Makidonarmânjlji), cum ne spunem noi, sunt, intr-adevãr, un popor de sine stãtãtor de mai bine de douã mii de ani si nu de ieri, de alaltãieri.

b) In ce priveste patria aromânilor, ea poate fi si Balcanii, cum se afirmã in acest articol, sau, de ce nu?,  zicem noi, si Europa! Acelasi lucru putem sã-l  spunem si despre orice alt popor din Balcani si din Europa. Numai cã o astfel de afirmatie nu s-a fãcut si nici nu se poate face, exceptând poporul aromân! Si aceasta pentru faptul cã orice popor din Balcani sau din Europa s-a format intr-un spatiu bine delimitat.

Si vom da ca exemplu aici formarea poporului român. “Dupa cucerirea Daciei, se spune in oricare dintre istoriile poporului român, dacii au continuat sã trãiascã in spatiul carpato-danubiano-pontic, alaturi de colonistii romani adusi pe acest teritoriu”.

Asadar, aici s-a format poporul român: spatiul carpato-danubiano-pontic, ca urmas al dacilor si nu in Balcani sau in Europa, ca urmas al macedonenilor.

Balcanii, denumire istoricã si geograficã folositã pentru a descrie Europa de Sud-Est, are o suprafatã de cca 550.000 km² si o populatie de circa 53 de milioane de oameni.

Si acum intrebarea: In care colt sau loc bine delimitat al Balcanilor s-a fomat poporul aromân? Chiar asa, poporul aromân s-a format pe tot spatiul acesta delimitat de cca 550.000 km²? Sã fim seriosi! O asemenea afirmatie nu putea sã o facã decât unul care face parte din cele patru popoare vecine acelui spatiu in care s-a format poporul aromân si acela este spatiul Macedoniei. Suprafata acelui loc era de cca 87.500 km².

Asadar, acesta este spatiul in care s-a format poporul aromân dealungul a mii de ani si aceasta este patria lor: Macedonia si nu Balcanii.

2. Domnul Trifon, atunci când se referã la slavii din actuala Rep. Macedonia foloseste termenul de “macedoneni slavi”.

Intrebare: de ce atunci când se referã la aromâni (armâni) foloseste termenul de aromâni sau vlahi si nu acela de macedoneni armâni?

3. Domnul Trifon afirmã cã: “Tinuturile din Pind si din jurul acestui masiv muntos care prelungeste Alpii pînã în Grecia, unde ei trãiesc de secole”.

Aromânii trãiesc in aceste locuri mai sus pomenite si în întreaga Macedonie istoricã nu de secole ci de peste douã mii de ani.

Aceste elemete i-au determinat pe aromânii sã aibe o limbã comunã, o culturã si o istorie comunã, elemente care-i fac sã se diferentieze de celelalte populatii majoritare în care au ajuns, din nefericire, sã trãiascã.

Cu toate acestea Tratatul de Pace incheiat in Bucuresti in 10 august 1913 nu-i ia în considerare pe aromâni, impãrtindu-i  în patru pãrti vecinilor, împreunã cu pãmântul lor pe care s-au format ca popor aparte.

4. Dl Trifon mai afrmã cã: “Cererea de recunoastere ca minoritate nationalã, discutabilã din multe puncte de vedere (?!?), a fost respinsã”.

Cererea depusã in anul 2006 de cãtre Federatia Liga Aromânilor din România, reprezentantã autorizatã a comunitãtii aromâne din România, conf. art. 25 din Statutul sãu, la autritãtile competente ale statului român nu a fost respinsã, cum afirmã domnia sa, ci a fost trimisã la Departamentul Minoritãtilor din cadrul Parlamentului României. De aici am primit rãspunsul câ ea va fi pusã in discutie atunci când Legfea Minoritãtilor va fi discutatã in Parlament.

Dumitru Piceava

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Cel mai mare Gulliver, Alphonse Mucha, cărţi la metrou

● Dacă aveți drum pe la Sibiu, acum sau în toamnă, și vreți să‑i faceți o bucurie unui copil, luați-l de mînă și mergeți să vedeți spectacolul lui Alexandru Dabija Cel mai mare Gulliver (textul lui Gellu Naum). Muzica e semnată de Ada Milea. (Ana Maria Sandu)

● Atenţie, se deschid cărţile! Metrorex şi Editura Litera propun călătorilor-cititori o campanie de încurajare a lecturii. Călătorii surprinși citind o carte primesc încă una, împreună cu un semn de carte. În perioada 18-22 iulie, de luni pînă vineri, în intervalul 9-11. (Matei Martin)

citiţi

Cu ochii-n 3,14

 La Piața Sudului, pe plasele care înconjoară șantierul pentru pasaj, cîteva florărese au agățat coroane mortuare. Nu știu dacă ele au cobit, anticipînd oprirea lucrărilor, sau dacă se pregătesc să le cînte prohodul. (S. G.)

 Nu o dată i-am auzit pe chelnerii restaurantelor din România spunînd: „Îmi pare rău, limonada s-a terminat“. Storsul lămîii poate fi un efort terminator. (A. M.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI